Acest studiu îşi propune să prezinte textul Convenţiei semnate la 20 noiembrie 1868 de statul român, reprezentat de D. Ghica şi dr. Bethel Strousberg, privind construcţia şi exploatarea căilor ferate din ţara noastră, act fundamental a ceea ce se va numi „Afacerea Strousberg”, un mare scandal în epocă.

Având aprobările legale ale Parlamentului, reprezentantul părţii române îşi punea semnătura pe un document ce prevedea construcţia unor linii de cale ferată „de la Roman, prin Tecuci, Bârlad, Galaţi, Brăila, Buzău, Ploieşti, Bucureşti, Piteşti, Slatina, Craiova, la Turnu-Severin şi Vârciorova”. Un traseu mai amplu chiar decât faimoasa nevăzută autostradă Transilvania din zilele noastre, cunoscută şi ea sub numele de „Afacerea Bechtel”.

Prezentând textul original al Convenţiei, procedăm după 145 de ani de la semnarea ei la declasificarea contractului Strousberg. Totodată, înfăţişăm şi poziţia publică a lui Mihai Eminescu faţă de acest subiect.

Nu am vrea să se înţeleagă prin aceasta că vom avea de aşteptat încă un secol şi jumătate pentru a se declasifica şi contractul semnat cu consorţiul Bechtel.

„Afacerea Bechtel”, preţ al ataşamentului nostru irepresibil la valorile morale, etice şi economice ale economiei de piaţă, pusă pe o balanţă strâmbă, atârnă greu în bugetul secătuit al Românii. Marea noastră „afluire” spre „capitalismul empiric”, treaptă obligatorie şi necesară spre evoluţia rapidă la „ capitalismul dialectic şi ştiinţific” cere şi sacrificii, mai ales dacă este vorba de modernizare.

Ca să cităm un dicton clasic: „ Când este vorba de a dovedi că suntem un partener solvabil al Occidentului, nimic nu este prea scump” . Ca urmare, vom plăti regeşte avioane „ vintage” , regate „ de colecţie” şi autostrăzi de tip „ Guinness Book” !

Nu degeaba ne place nouă să spunem că suntem o ţară bogată….

„ Contractul Bechtel” ( mă feresc să îl numesc „ afacere” fiindcă nu pare a fi o relaţie de echivalenţă sinalagmatică), a fost menit de naşii săi spirituali a se solda de la bun început cu un „fiasco”, dovedind din plin adevărul unei vechi înţelepciuni: „ Bună ţară, rea tocmeală” !

Desigur că istoricii echidistanţi şi neranchiunoşi ai epocii de aur capitaliste se vor strădui să dezvăluie cauzele „ crahului” autostrăzii Transilvania, descriind modul în care invincibilii yanchei, constructori de autostrăzi strategice în ţări de mult balcanice, au fost învinşi şi doborâţi eroic pe meleaguri geto-dace de către bravii miniştri ai transporturilor din România.

Clauzele secrete şi fantezist benefice ale „ Contractului Bechtel” dovedesc faptul că negociatorii autohtoni, asemenea partizanilor din al doilea război mondial, s-au ascuns cu pricepere prin coclaurile juridice, prin meandrele intraductibile ale textului semnat, pentru a da lovituri imparabile inamicului.

Fără îndoială, documentul juridic amintit, în splendoarea sa justiniană, ar putea fi interpretat în mod subiectiv şi superficial ca o mostră tembelă de nepricepere, neghiobie ori o capodoperă de jaf organizat. Unii ar putea obiecta însă că suntem în prezenţa unei tentative lamentabile şi mârşave a unora care au întinat valorile capitalismului autentic, care s-au ambiţionat a demonstra afaceriştilor de peste ocean că oricât de scump este kilometrul de asfalt în Europa, la noi este şi mai preţios !

În faţa interpretărilor apofantice ale acestui contract, românii, în înţelepciunea lor tradiţională, au adoptat o atitudine de struţ în deşert: secretizarea contractului şi a unora dintre anexele sale…..

În acest mod va fi retezată setea unora de a descrie ţara noastră ca făcând parte din rândul statelor de tristă amintire, în care şi frunza de arţar este coruptă. Se anulează astfel chiar posibilitatea unor pretendenţi la un premiu „ Palme d' Or” de a mai îndrăzni să conceapă un scenariu malefic, în care România ar putea fi descrisă drept „patria mumă” a briganzilor compradori şi a lacomelor şi nesăţioaselor lipitori autohtone.

Nu ne este teamă de adevărul istoric, mai ales când este slujit cu atâta devotament de o serie de comentatori obiectivi şi vigilenţi, cum sunt domnii Lucian Goia şi Neagu Djuvara.

Aceştia vor demonta pe rând şi cu metodă tentativele de „cosmetizare” a realităţilor, arătând că „Afacerea Bechtel” are o continuare şi un fundament logic şi cronologic. De altfel, afacerea aceasta a fost precedată de un şir de „panamale”, denumire academică şi pedantă ilo tempore, dar sinonimă azi cu prozaicul termen „ ţepe”, dintre care amintim doar câteva: Afacerea tramvaiului electric din Bucureşti (1908); Falimentul Băncii Marmorosch Blank (1931), Afacerea Skoda etc.

În fond, în perioade de criză românii vând ieftin şi cumpără scump: aşa s-a întâmplat în perioada interbelică, când am împrumutat bani cu dobânzi uriaşe în numele unei „ gogoaşe patriotice”: „împrumutul de stabilizare”. Atunci, pentru garantarea acestora, s-a concesionat fabricarea chibriturilor către firma suedeză Svenska Tradsticke Aktiobolaget iar ulterior tot către blonzii suedezi construcţia de şosele.

În virtutea cunoscutului adagiu din dreptul roman, „ do ut des”, românii au concesionat pe timp de zece ani şi reţeaua telefonică, pentru garantarea împrumutului luat de la firma americană „International Telephone and Telegraph Corporation.”

Revenind la epoca noastră, adică la ceea ce s-a petrecut după 1989, asistăm la un straniu paradox: cum la „ Ştefan Gheorghiu” nu s-au predat temeinice metode „pro active” de jecmăneală elegantă a averii statului, „ burghezia proletară” a purces la neaoşul „ furt ca în codru”.

Vorbind de cauzele adevărate ale acestui „epizod” din istoria românilor, domnul Djuvara va pune toate jafurile probabil pe seama „ resturilor” şi „secăturilor” vechiului regim, care nu au sucombat în anul 1989, lor datorindu-li-se o serie de „accidente” în mersul spre capitalismul multilateral dezvoltat: „evaporarea Flotei”, vânzarea pe un sfanţ a bogăţiilor solului şi subsolului (a se vedea petrolul, gazele naturale, aurul şi materialele neferoase), a apei, energiei electrice şi atomice, falimentele bancare ( Bancorex, Albina, Dacia Felix, Credit Banc, BIR, Bankcoop, escrocheriile cu jocuri piramidale (Caritas, Gerald), fraudarea fondurilor de investiţii (SAFI, FNI, MTS Leasing etc), nereguli în derularea contractelor de privatizare („ cleptovizare”), în manipularea fondurilor de asigurări de sănătate, a fondurilor private de pensii, a fondului Proprietatea.

Acum, în etapa a doua de evoluţie a societăţii româneşti, deşi 80-90 % din capitalismul românesc este de sorginte străină, corupţia sălăşuieşte, cu o îndărătnicie nedezminţită, tot în putreda economie de piaţă autohtonă, cu miros de mititei româneşti, făcuţi din oile domnului Becali. Şi această imaculată imagine a companiilor şi concernelor străine, corecte şi pline de creştinească milă faţă de suportabilitatea tradiţională românească, este rezultatul lipsei de traducători de engleză, germană, franceză sau arabă a DNA-ului, care înţelege mai bine conversaţiile telefonice în limba strămoşească decât în dialectele vorbite la FMI, Banca Mondială sau Consiliul Europei.

Se afirmă, deşi nu se şi demonstrează, că în ultimele 4 secole nu am intrat în Europa din cauza „ conservatorismului” funciar al românilor, ori ca urmare a ortodoxiei „ultraretrograde” (comparativ cu catolicismul de tip europocentrist), apud învăţăturile celor doi iluştri istorici ai epocii de tranziţie, menţionaţi mai sus.

Spre binele întregului popor, însă, în ultimul sfert de secol, România a recuperat acest handicap, fiindcă în cei aproape 25 de ani de tranziţie, am contemplat cu resemnare stoică, mioritică am spune, acest „ tzunami” venit de aiurea, care ne-a adus sub ascultare.

O ascultare totală, cu sau fără ajutorul interceptărilor DNA, de care nu au profitat nici legiunile Împăratului Traian şi nici ienicerii Sultanului Soliman.

Nu contează că acest mariaj de bună voie şi nesilit de nimeni ne-a cauzat vizibile găuri nu numai în drapelul ţării noastre, dar şi în statisticile cele mai diverse („plăcerile mari sunt scumpe”), important este că suntem ţară de rang fie şi secund în spaţiul Shengen, cu onoarea de a fi permanent şi atent monitorizată de CE, chiar dacă suntem cuminţi şi cu realizări eroice pe câmpurile de luptă ale NATO.

Nu contează, aşadar, defrişările forestiere, distrugerea sistemelor de irigaţii, fiindcă nouă nu ne este teamă nici de exploatarea şisturilor bituminoase, nici de folosirea cianurilor în exploatarea aurului de la Roşia Montană, nici măcar de alimentele modificate genetic.

Şi nu ne sinchisim deloc, după implementarea acestei „Mari Revoluţii Capitaliste din Decembrie”, nici de creşterea datoriei externe a României, ba, putem spune, ne doare în cot chiar şi de accentuarea dependenţei economice, financiare, militare şi politice a României faţă de „ Global Power Sistem”.

Posibil să stăm mai slab, pe ici pe acolo, în ceea ce priveşte Degradarea vieţii de zi cu zi a românilor. Dar acestea sunt nişte bagatele, desigur: nivelul de abandon şcolar, de 1 la 4; analfabetismul cu diplomă recunoscută; lipsa locurilor de muncă pe plan intern, compensată cu „căpşunăritul” pe plan extern; emigraţia sub formă de exod fără viză; salariul minim, devenit minuscul, şi pensia negarantată de stat, care ne situează într-un dezonorant ultim loc în Europa ( în schimb, suntem primii, atunci când trebuie să ne aliniem la politica de „liberalizare” - un eufemism elitist ce descrie politica de scumpire a tot ce se poate jupui, inclusiv a preţurilor energiei şi gazelor); îngrijorătoarea stare de sănătate a populaţiei (a se vedea: speranţa de viaţa în România, comparativ cu alte ţări, indicele crescut de mortalitate la categoriile de vârstă, exodul în străinătate al medicilor şi cadrelor sanitare, creşterea consumului de medicamente pe cap de locuitor, recrudescenţa fără precedent a unora dintre „bolile sărăciei”); escaladarea flagelului drogurilor (stupefiante şi etnobotanice); dezvoltarea la cote alarmante a fenomenelor de corupţie şi a criminalităţii, etc. Dar, credeţi că ne pasă ?

Nicidecum. Acestea sunt efecte „colaterale” ale victoriei capitalismului asupra socialismului. Ele vor fi însă în curând înlăturate prin „regionalizarea” României, fiindcă vom scăpa în sfârşit de clasamentele ruşinoase de până acum: românii nu vor mai fi consideraţi codaşii şi înapoiaţii Europei ( noroc cu schimbarea Constituţiei, care va legaliza conexiunile pe dinapoi !)

Atunci canelele de știri din Occident or să-şi piardă rating-ul, fiindcă nu vor mai putea scrie despre România înfometată, ci doar de locuitorii din Regiunea de Dezvoltare 7; nimeni nu ne va mai aminti că românii o duc prost din toate punctele de vedere, ci, desigur, estevorba doar de populaţia din Regiunea de Dezvoltare 4 ş.a.m.d.).

Dar avem şi perspective optimiste: de acum vom figura pe locuri fruntaşe în Europa când va fi vorba de investiţiile din regiunea Mureş Autonomă Maghiară; chiar vom fi plini de mândrie când vom fi desemnaţi drept cea mai „ecologică” parte a Europei ( zona necultivată a Bărăganului, a Dobrogei şi a Deltei Dunării) iar satele fără curent electric, apă sau şosele vor fi considerate drept „ cartea de vizită” a turismului de aventuri.

Revenind la tema acestui studiu, doresc să amintesc faptul că „ nu este nimic nou sub soare”: afaceri şi panamale au mai fost şi vor mai fi în România, numai că poporul trebuie să le cunoască, să le judece şi să devină mai înţelept.

Aşadar, documentul acesta nu nu poate fi întâlnit în nici unul din fondurile publice din România (Arhiva Guvernului, a Ministerului de Externe, Academia Română, Arhivele Statului, Biblioteca Naţională), fiind păstrat ca prin minune într-o colecţie particulară. El este acum accesibil şi „on line”.

Cronologia afacerii Strousberg, după 1870

În contextul începerii conflictului franco-prusian, din vara anului 1870, propaganda antidinastică din România profita din plin de falimentul companiei Strousberg, afacere ce a devenit obiect al unei anchete parlamentare.

De aceea, subiectul răscumpărării căii ferate Cernavodă-Constanţa, desfăşurată evident în condiţii dintre cele mai oneroase pentru statul român, oferă lui Eminescu ocazia de a reaminti opiniei publice că acest fapt este o reeditare a afacerii Strousberg.

Se adaugă la această răscumpărare oneroasă şi diferite proiecte, cum ar fi acela al cheiului din Brăila, executate necorespunzător, cu pagube materiale şi fraude din visteria statului.

Prin urmare, Eminescu se dezlănţuie în înfierarea participării ,,parlamentarilor” liberali la aceste afaceri ruşinoase, pe care le considera nu numai frauduloase, ci şi ,,scabroase”

1871

6/18 martie in urma unei anchete parlamentare, Camera votează decizia ca persoanele implicate în falimentara concesiei Strousberg să fie deferite justiţiei. În această situaţie, Strousberg ameninţă direct autorităţile române că va şti, cu ajutorul guvernului german, să obţină despăgubirile considerabile pe care le reclama.

In perioada guvernării conservatoare (1871 – 1876 ) au fost adoptate următoarele acte normative: legea pentru rezilierea concesiei Strousberg şi pentru preluarea concesiei de către bancherii G. Bleichroder şi A. Hansemann; legea pentru construirea liniei ferate de joncţiune Iaşi-Ungheni şi legea joncţiunii cu căile ferate din Austro-Ungaria prin Predeal;

1880

29 ianuarie/10 februarie În urma unor îndelungate şi dificile tratative cu Germania, precum şi la presiunea Berlinului, se votează legea privind răscumpărarea de către statul român - de la Societatea acţionarilor - a căii ferate Roman—Varciorova, ca o condiţie a recunoaşterii Independenţei. România era obligată să acceptare răscumpărărea căii ferate, preluată după falimentul Strousberg de un grup de bancheri din anturajul cancelarului Bismarck.

Documente publice

Pentru cei care vor dori să abordeze „in extenso” acest subiect, prezentăm mai jos lista completă a documentelor publice care întregesc bibliografia privind „Afacerea Strousberg”, aflate la Academia Română (în paranteză sunt precizatei Cotele documentelor de la Biblioteca Academiei).

~ „Concesiunea căilor ferate concedate Companiei Strousberg. Votată de Corpurile legiuitoare şi sancţionată prin decret nr. 1516”. Bucuresci (Tipografia Statului), 1870. (23,5 x 15,5). 62 p. (Ministerul Comerciului, Agriculturei şi Lucrărilor Publice) (II 105398)
Descriere după copertă.

~ Idem. Bucuresci (Imprimeria Statului), 1870. (22,5 x 15). 51 p. (Ministerul Comerciului, Agriculturei şi Lucrărilor Publice) (II 522524)
Descrire după copertă.

~ „Drumul de feru de la Bucuresci la Giurgiu”. Bucuresci (Imprimeria Statului), 1866. (25 x 20,5). 1 f., 18 p. (Ministerul Agriculturei, Commerciului şi Lucrărilor Publice) (II 561895)

~ „Lege pentru esploatarea căilor ferate ale statului. Promulgată prin înaltul decret regal nr. 810 din 6 Martie 1883 şi publicată prin Monitorul oficial nr. 285”. Bucuresci (Tipografia Statului), 1883. (20 x 12,5). 23 p. ([Ministerul Agriculturei, Comerciului şi Lucrărilor Publice]) (I 79464)

~ „Project de concesie pentru concedarea unei raţele[!] complecte de căi ferate în România”. Bucuresci (Imprimeria Statului), 1868. (25 x 19,5). 17 p. (Ministerulu Agriculturei, Comerciului şi Lucrăriloru Publice) (II 106784)

~ „Projet de concesiunea pentru uă reţea complectă de căi ferate în România. Ed. II. Dupe uă traducţiune esactă”. Bucuresci (Imprimeria Statului), 1868. (23 x 19). 18 p. (Ministerulu Agriculturei, Comerciului şi Lucrăriloru Publice) (II 393745)

~ „Projectul de lege pentru concedarea unei raţele[!] de căi ferate plecând de la Suceva şi mergând pe de uă parte la Iaşi, pe de alta prin Roman, Bacău, Adjud, Tecuciu la Galaţi şi de la Mărăşesci prin Focşani, Râmnic, Buzeu şi Ploesci la Bucuresci”. Bucuresci (Imprimeria Statului), 1866 [pe cop.: 1867]. (26 x 20). 26 p., 1h. (Ministerul Agriculturei, Comerciului şi Lucrărilor Publice) (II 106785)
Text paralel în l. română şi franceză.

~ „Programme pour la Construction de deux grands ponts, un sur le Danube et autre sur la Borcea. (Bras du Danube). Bucarest Fetesti-Danube et Faurei-Feteşti-Danube”. Bucuresci (Stab. Socecu & Teclu), [1881]. (33 x 20,5). 8p. (Ministère de l'Agriculture, du Commerce et des Travaux Publics de Roumanie) (III 422447)

MANESSIS, L. C.

~ „Căile ferate în România”, de L.C. Manessis. Bucuresci (Impr. lui Ioan Weiss), 1868. (25 x 19). 23 p. (II 422635)

~ „Idem. Concesiunea Waring în faţă concesiunei principelui Hohenlohe şi petiţiunea L. C. Manessis, representantul officios al fraţilor Waring, adressată Corpului Legislator”, de L. C. Manessis. Bucuresci (Impr. lui Jon Weiss), 1868. (25 x 19). 19[-22] p. (II 422680)

~ „Căile Ferate Romane. Noţiuni şi observaţiuni assupra concessiunilor Hohenlohe-Strausberg şi Fraţii Waring. Confruntarea din punctul de vedere financiar a nuoilor condiţiuni”, de L. C. Manessis. Bucuresci (Tip. Lucrătoriloru Associaţi), 1868. (27 x 18,5). 21 p., 1 tab. (II 420725)

Convenţia Strousberg

Documentul pe care îl reproducem în continuare permite cercetătorilor să aprofundeze conţinutul acestui acord şi să analizeze clauzele sale tehnice, economice şi financiare.

Totodată, el permite să se înţeleagă mai bine care au fost dedesubturile acestei afaceri.

În paralel, prezentăm pagini semnificative din publicistica lui Eminescu, care dovedesc cât de bine informat a fost ziaristul în privinţa afacerii Strousberg.

Să nu uităm că Eminescu a fost acreditat corespondent de presă la Parlament. El a cunoscut direct toate discuţiile purtate aici. Şi nu numai.

În urmă cu 15 ani, am publicat, pentru prima dată, împreună cu domnul Ion C. Rogojanu, la Botoşani, documente olografe eminesciene, din Arhiva MAE, din care se vede că Poetul ştia, încă din perioada prezenţei sale la Berlin, la Agenţia Diplomatică a României de acolo, (1872-1874) multe dintre tainele acestei afaceri.

În publicistica militantă a lui Eminescu, Afacerea Strousberg ocupă un loc important (afacerea este numită de-a dreptul „ escrocherie”, „ coţcărie”).

Din lectura paginilor de mai jos vom înţelege care au fost motivele pentru care Eminescu îl detesta pe C. A. Rosetti, omul politic căruia i se votase o pensie de stat de 30 000 de lei pe an, fiindcă se implicase în contractul oneros cu Strousberg. ( „Răsplată patriotică pentru risipa banilor publici”), dar şi ziaristul ce făcuse din presă „ o negustorie de principii” iar din „Românul” o „ prăvălie de fraze”.

Vom mai afla şi cum a fost votată în Senat legea pentru stabilirea pensiei lui C. A. Rosetti (prin fraudă la lumina zilei), cum a fost acordată ministrului Costinescu ( „financiar cu 4 clase primare”) sarcina de a negocia răscumpărarea căilor ferate, precum şi mirarea lui Eminescu cu privire la interesul nedisimulat al guvernului german vis à vis de răscumpărarea acestor linii de cale ferată.

Eminescu spune că strămutarea sediului societăţii la Bucureşti este un „ pişicherlîc” al lui D. Sturza, fiindcă administrarea capitalurilor româneşti, în valoare de 200 milioane lei, se va face tot de la Berlin.

De asemenea, Eminescu acuză direct pe liberali că, prin semnarea acordului cu Strousberg, nu au făcut decât să-l compromită pe rege.

Punându-se problema altor afaceri în domeniul infrastructurii feroviare, Eminescu se teme că „precedentele create cu Strousberg, precedente ce ne inspiră şi acum teama că nouăle drumuri de fier ar putea să fie construite tot numai în folosul străinătăţii şi după impulsul ei, nu după cerinţele reale ale ţării. “

Eminescu despre Afacerea Strousberg

“ Dar în starea [în] care a ajuns România azi e o naivitate ca cineva să mai pretinză de la guvernanţii noştri respectul de sineşi.

Răspunderea? 0 ironie. Din contra, răsplată patriotică pentru risipa banilor publici, răsplată patriotică pentru falsificarea regimului constituţional, răsplată patriotică pentru surprinderea bunei-credinţe a Domnitorului.

Mucenicul Vinterhalder, graţie complezenţei sale în afacerea Strousberg, trăieşte din rentele sale la Paris. Acum şi unui alt mucenic, d-lui C.A. Rosetti, i se acordă o rentă reprezentînd un capital de peste o jumătate de milion. E sărac d. Rosetti, are nevoie de sprijinul naţiei.Cînd acum 3-4 ani lumea se mira de unde săracul de Rosetti găseşte bani pentru a trăi la Paris, pentru a-şi ţinea copiii în Italia, ni se răspundea: Veniţi la redacţia „Românului” şi vedeţi cît aduce negustoria de principii.Şi într-adevăr negustoria de principii liberalo-democratice-cosmopolite aducea, după condicele administraţiei, un venit net d-lui C.A. Rosetti de 30 000 franci pe an.

Apoi, deie-ni-se voie, e bună negustoria! Oare o naţie care-i dă d-lui

C.A. Rosetti în fiece an net 30 000 franci pentru că-i recomandă pe Stroussberg, pentru că-i recomandă să intre-n război de florile mărului, pentru că-i laudă şi-I recomandă pe modestul d. Costinescu, financiar cu 4 clase primare în capăt, care cu toate acestea tratează răscumpărarea drumurilor de fier, o naţie care-i dă d-luiC.A. Rosetti 30 000 franci pentru că numeşte răscumpărarea „cestiunea cea mai populară”, ştiind că e impusă de din afară, o răscumpărare ce se putea face cu preţul jumătate şi la care fiece acţie cîştigă 40 la sută, pe cari statul îi pierde, o asemenea naţie nu-l plăteşte îndestul de bine pentru arta de a o amăgi şi mai trebuiesă-i voteze apanaj şi pensie?

Dar pensie ca pensie. La mulţi s-a dat — unde s-a dus mia ducă-se şi suta — încă unul căruia degeaba i se votează.

Însă un capital de 150 000 franci pe baza... a ce? A unui vot dat prin panglicărie ca cel de sus, neadmis de Senat, neiscălit de Domn, a unui vot orb, care n-a fost nicicînd lege şi care acum se împrospătează ca o lege rămasă îndesuetudine?

Dar s-a mai auzit aceasta undeva? Înţelegem ca să se reîmprospăteze un drept cîştigat, dar un vot nul al unei Camere ca cea cu surprinderea excedentelor de sus să se privească ca un drept cîştigat şi rămas în desuetudine numai? Dacă e vorba că negustoria de principii şi prăvălia de fraze produce o rentă oarecare, destul au adus prăvălia,,Românului". Publicul apreciază, îi place marfa, o plăteşte cu mărunţişul, 20 bani „Gogoaşa patriotică”. Dar statul?

Ce are a face statul cu toate acestea? “

Mihai Eminescu, Opere Vol. XI, Publicistică, p. 97 – 98. („Abdicarea domnului C.A. Rosetti „)

“ Poate că nouăle drumuri de fier se vor propune a se face în condiţii avantagioase pentru stat şi dacă ridicăm îndoieli din capul locului este pentru că ne aducem aminte de precedentele create cu Strousberg, precedente ce ne inspiră şi acum teama că nouăle drumuri de fier ar putea să fie construite tot numai în folosul străinătăţii şi după impulsul ei, nu după cerinţele reale ale ţării. “

[1 noiembrie 1880]

Mihai Eminescu, Opere, Vol XI, Publicistică, p. 355

[„NU-NŢELEGEM LA CE SERVES C DEZMINŢIRILE..."]

“ Gazeta oficioasa ,,Fremdenblatt" din Viena coprinde curioase desluşiri asupra acestui lucru.

Din Bucureşti ni se scrie, zice foaia aceasta, că lumea acolo e neliniştită prin atitudinea fermă pe care a luat-o guvernul german faţă cu România în chestia drumului de fier. Situaţia pare a fi într-adevăr astfel încît guvernul din Bucureşti are cuvinte de a nu se prea juca cusupărările din Berlin. Precum se ştie Camerile române au aprobat convenţia de răscumpărare, adăogîndu-i însă clauza restrictivă că sediultrebuie să fie la Bucureşti. Dar Berlinul respinge restricţia aceasta şi-1 face pe guvernul român răspunzător pentru această hotărîre aCamerelor. I se impută guvernului înainte de toate că n-a deschis ochii Camerii asupra consecuenţelor unei asemenea clauze.

Tonul de mustrare al ziarului oficios din Berlin „"Norddeutsche Allgemeine Zeitung", deci interesul pe care-1 manifestă lumea oficială de acolo pentru proiectul de răscumpărare, adaogă nedumerirea noastră, căci, la dreptul vorbind, ce are a-mpărţi guvernul german cu un contract de daraveri între statul nostru şi o societate de acţionari?

Acest interes era fără îndoială justificat într-un timp în care dreptul acţionarilor, bazat pe contractul primitiv, era primejduit prin escrocheria Strusberg, dar după convenţia adiţională de la 2/14 fevruarie 1872, numită în genere convenţia Bleichröder, şi după restabilirea definitivă a drepturilor şi îndatoririlor reciproce nu mai vedem unde poate fi cuvîntul unui interes special al cabinetului german în această afacere.

Ajuns-au guvernul roşu a face pînă şi din contractele sale financiare şi economice cestiuni internaţionale ?

Daca e aşa, atunci „Românul" are dreptate să tacă asemenea peştelui în cestiunea aceasta şi să se lege ca din senin defiece frază a discursului prinţului Sturza, ca să presare cenuşe în ochii cititorilor ei asupra grozavei decadenţe în afară, underolul roşiilor consistă în a preface cestiuni accidentale după natura lor în cestiuni de existenţă a statului, asupra decadenţei dinlăuntru unde au ajuns a-şi întemeia speranţele d-nealor electorale pe trecerea unui număr considerabil de ,,noi cetăţeni" în listele colegiului I şi al II.

Atîrnînd de străini şi-nlăuntru şi-n afară partidul roşu are fără îndoială un mare viitor.

[16 decembrie 1879] Eminescu Opere Vol X Publicistica ( “ Voiam să ne spunem părerea…”), p. 335

[„ŞEDINŢA DE IERI A SENATULUI.."]

“ Şedinţa de ieri a Senatului a fost fără îndoială una din cele mai semnificative şi mai interesante de când se discută înCorpurile legiuitoare cestiunea cu viclenie numită a răscumpărării.

Şedinţa era prezidată de d. Dimitrie Ghica — pe care l-am văzut jucând oarecare rol de care nu are a se felicita, când,din nenorocirea ţărei, s-a dat concesiunea Strusberg — şi, din când în când, se arăta pe scaunul prezidenţial figura ursuză a d-lui N. Bibescu.

Şi băncile Senatului ca şi tribunele publice erau aproape goale : se vedea bine că lumea e dezgustată de această comedie organizată în detrimentul ţărei de aceiaşi oameni cari au organizat altădată ceea ce tot ei au numit coţcăria Strusberg.

În această lipsă de auditor a luat cuvântul d. Ioan Ghica, cu o silă vădită. Discursul d-lui I. Ghica a fost foarte semnificativ. Silit să susţie, cine ştie pentru ce, acest nenorocit proiect de lege, d. Ghica nu s-a înjosit, şi aceasta-i face onoare, să adune din pulberea în care le-a aruncat opoziţiunea armele sfărâmate ale d-lor Sturza-Costinescu. El le-a despreţuit!

Un lucru încă care-i face onoare este că a recunoscut că strămutarea domiciliului Societăţii la Bucureşti este imposibilă, aşa încât tot auditorul s-a convins că strămutarea domiciliului societăţii în Bucureştinu era decât un pişicherlâc al d-lui Sturza ca să înşele pe gură-cască şi să-i facă a vota convenţiunea de răscumpărare.

Dar atunci cum a susţinut d. I. Ghica convenţiunea ? Daca în adevăr calculele d-lui Sturza sunt neesacte, daca afirmărilelui sunt neesacte, convenţiunea e rea !

Ca să scape de această consecinţă fatală, onor. d. I. Ghica s-a pus să susţie două idei cari nici unui monstru nu se cădeasă-i treacă prin minte.

D-sa a susţinut mai întâi că noi am fi datori să plătim în timp de 90 ani anuitatea ce plătim astăzi; deşi în 50 ani se amortizează cu totul capitalul drumurilor de fier !

Pe urmă că noi am fi datori să plătim nu numai acţiunile primitive, dar şi acţiunile de prioritate; cu toate că noi nu ne-amobligat să plătim decât acţiunile primitive!

Rarii ascultători din sală priveau la d. I. Ghica cum se muncea ca să susţie aceste enormităţi vrednice de oameni ce nuştiu să roşască de nimic şi surâdeau cu milă uitându-se când la d. I. Ghica, când la d. Sturza, cugetând la cauzele cari fac peun om care se numeşte prinţ mai roşu decât roşii.

D. Mavrogheni, care a luat cuvântul după d. I. Ghica, a adunat lumea în sală. D-sa a început prin a pune în evidenţă metoda nenorocită pe care guvernul d-lui I. Brătianu o întrebuinţează în toatecestiunile cele mari naţionale. D. Mavrogheni a demonstrat că, de la Cameră până la Senat, s-a spulberat asigurarea dată de guvern că domiciliul Societăţii se va strămuta în Bucureşti; că chiar guvernul, cerând suprimarea amendamentelor, recunoaşte ceea ce încolo afirmase toate ziarele independente şi ceea ce s-a demonstrat în Cameră, că perspectiva strămutării, ce se prezintă la început de guvern ca sigură, era o iluziune înşelătoare; că capitalurile României de sute de milioane se vor administra din nou la Berlin ca odinioară vestita ladă cu două chei, că se vor administra de o delegaţiune a unei societăţi străine în care noi nufigurăm decât ca acţionari, sub supraveghearea tribunalului de comerţ din Berlin şi sub mâna cea grea a guvernului prusian !

La acest cuvânt puternic, în prezinţa acestui tablou luminos al viitorului acestei convenţiuni în care toată lumea vedeaîncurcăturile primejdioase ce ne aşteaptă, auditorul, deja numeros, rămăsese înmărmurit şi cu ochii ţintiţi la guvernul cel răual României, la sirena fatală sub auspiciile căreia atâtea nenorociri se revarsă asupra ţării. Nu făcea diversiune la acest tablou atrăgător decât unii din membrii majorităţii Senatului cari, cu un aer stupid, se uitauîn toate părţile şi căutau distracţiuni ca să-şi înăbuşească vocea unei conştiinţe împovărate de greutatea crimei ce erau hotărâţia comite !

La finele discursului său d. Mavrogheni a atins punctul de vedere internaţional.,,Nu ştiu a zis în substanţa, cari sunt nevoile dv. diplomatice, nu ştiu ce aş face daca aş fi în locul dv.; dar ştiu un lucru :eu m-aş fi ferit de a ajunge în starea în care sunteţi!"Şi lumea, care ştie că d. Mavrogheni pune totdauna pe adversarii săi în cea mai bună poziţie pentru dânşii, impieta asupra cuvintelor sale şi adaoga :„Daca astăzi ne cer cu sila 100 milioane ca să intrăm în tovărăşie cu dânşii, ce ne garantează că mâine nu ne vor cere tot cu sila alte 100 milioane ca să ieşim din tovărăşia lor !"

După câteva cuvine neînsemnătoare ale d-lui D. Sturza, d. general G. Manu a luat cuvântul. Putem zice asemenea că numai acei ce nu vor să vadă nu văd acum limpede în această cestiune.Toţi s-au putut convinge că această răscumpărare este şi mai nenorocită pentru ţară decât chiar concesia Strusberg. Că, ca şi atunci, dar mai pe faţă decât atunci, intrăm în tovărăşie cu coţcari prusaci, cum zicea odată „Românul".

Că precum atunci am lăsat 248 mil. ale ţării la Berlin în lada cu 2 chei pre mâni de oameni avizi şi necinstiţi, tot astfel şiacum lăsăm un mai mare capital să fie administrat la Berlin supt puterea justiţiei prusace, pe care o ştim din experienţă cât afost de dreapta, şi supt mâna guvernului german, pe care-l vedem cât este de generos ! Nimic nu lipseşte pentru a fi acum reproducţia celor ce a fost atunci! Până şi pre Vinterhalder îl cunoaşte un observator bun în îndoita figură a lui Sturza-Costinescu. Până şi zâmbetul ironic al d-lui I. Brătianu contra opoziţiunii prealabil aduse la neputinţă prin alegeri.

Şi nu lipsesc nici înşălătoriile bizantine de atunci ! Guvernul recunoaşte însuşi că cu strămutarea domiciliului social a înşelat ţara ! Căci a adus un art. de convenţiune pre care-l ştia inaplicat şi părerea a doi jurisconsulţi pre care o ştia izolată, pecând toţi ceialţi, ne-a spus-o chiar Beichröder, erau contra şi d-l Sturza o ştia şi cu toate astea afirma contrariul!

Ce să mai zicem de recunoaşterea d-lui Sturza că espunerea sa de motive nu este lege, adică, cu alte vorbe, că emincinoasă şi făcută ca să arunce pulbere în ochii lumii?

Discursul său a fost cel mai complect din aceasta şedinţă. D. Manu n-a menagiat pe nimeni şi mai puţin pe d. Sturza; şi,interpret al indignaţiunii publice, d-sa a numit pisica pisică, şi calculele d-lui ministru de finanţe calcule fantastice

Într-o repede ochire retrospectivă d-sa a percurs toate fazele cestiunii Strussberg şi a adus aminte d-lui prim-ministru,care zâmbea, că cu aceeaşi zâmbire ironică a dat concesiunea Strusberg şi mai târziu a fost silit să recunoască singur că cu zâmbetul pe buze a ruinat ţara !

D-sa a spulberat apoi ideile puse înainte de d. Ioan Ghica, dovedind că sunt nu numai neadevărate, dar şi absurde.D. Manu a demonstrat în fine că chiar după cifrele arătate în espunerea de motive, şi capitalul datoriei va fi mai maredecât crede d. ministru, şi anuităţile vor întrece cu mult anuitatea ce plătim astăzi.În privinţa capitalului, cu cifrele din espunerea de motive d. general Manu a demonstrat că capitalul datoriei cecontractăm prin această convenţiune va fi nu de 237 mil. cât pretinde d. ministru ci mult mai mare, şi a arătat d-lui ministruanume sumele pe care le-a lăsat de o parte ca să ajungă la rezultatul ce a prezentat. Aceste cifre sunt arătate în alte părţi aleespunerei de motive, dar sunt lăsate cu îngrijire de o parte când se adună suma de 237 milioane : Uite popa, nu e popa !

Şi în privinţa dobânzilor, cu codul german în mână, a aprobat că acţionarii ce nu vor voi să preschimbe au dreptul la un dividend nu de 31/3% pentru fiecare acţiune, ci cu mult mai mare, şi că prin urmare anuitatea ce vom plăti va întrece cu 300 sau 400 de mii lei anuitatea ce plătim astăzi

.Argumentaţiunea d-lui Manu a fost aşa de puternică încât d. ministru de finance, d. Sturza însuşi, oh, ruşine !, a fostnevoit să-l întrerupă zicând aceste cuvinte : „Espunerea mea de motive nu e lege !"Toata sala s-a scandalizat de acest cinism şi un vuiet de indignare a răsunat în toată sala !În urma acestor dezbateri putem zice că opoziţiunea din Senat şi-a făcut datoria precum şi-o făcuse opoziţiunea dinCameră, precum şi-o făcuse în general toată presa independentă !

Nu avea oare dreptate d. general Manu să numească acest guvern un guvern cinic?

Şi nici mijloacele prin care s-a adus lumea atunci să voteze nu ne lipsesc astăzi, mutatis mutandis.

Atunci erau pre faţă ademenirile Prusiei şi pe ascuns roşii afirmau că aşa vrea I. S. Domnitorul. Acum pre faţă sunt ameninţările Germaniei şi la ureche se şopteşte că aşa vrea A. S. Regală. Când tot ce se petrece astăzi se aseamănă cu ceea ce s-a petrecut atunci nu suntem oare în drept să ne aşteptăm că consecinţele convenţiunii ce se votează acum vor fi tot aşa de ruinătoare pentru ţară ca şi consecinţele concesiunii Strusberg ?

Opoziţiunea şi-a făcut datoria şi şi-o va face până în sfârşit! Rămâne acum ca ţara care are să plătească aceste consecinţe să se gândească de e bine să mai lase destinele ei în mâna acestui partid care o umileşte în afară, care o ruinează înăuntru.Rămâne încă astăzi, când opoziţia, din cauza violentării alegerilor, este neputincioasă, ca M. S. Regală să cugete serios dacă se cuvine a se lăsa să fie încă o dată compromis de guvernul liberal al d-lui Brătianu.

Să-şi aducă aminte şi ţara şi Domnitorul că partidul liberal al d-lui Brătianu, după ce a compromis tronul prin concesiunea Strusberg, a voit să-l răstoarne mai întâi printr-o vastă conspiraţiune organizată în toată ţara, şi care a scos capul numai la Ploieşti, şi pe urmă prin intrige parlamentare provocate de prinţul ministru d. I. Ghica şi susţinute prin turburări destrade, aţâţate de poliţie.

Este adevărat că conspiraţiunea s-a făcut ridiculă graţie energiei d-lui Manolache-Costache, este adevărat că intrigele parlamentare şi turburările de uliţe au încetat graţie generalului Solomon mai întâi şi în urmă graţie curagiului cu care d.Lascăr Catargiu a primit situaţiunea.

Dar, daca partidul conservator a reuşit atunci să scape ţara de răsturnarea pregătită de liberali şi să apere tronul şi Constituţiunea, nimic nu ne garantează că partidul conservator, atât de rău tratat, atât de încercat, va mai putea, deşi tot atât de dinastic acum ca şi atunci, să triumfe încă o dată de indignaţiunea ţării dată pradă prin zisul proiect de răscumpărare !

Când guvernul, care are majoritatea în Corpurile legiuitoare, nu mai are majoritatea în ţară, datoria Domnului constituţional este de a face apel la ţară !

Să spuie ţara daca mai vrea un Strusberg cu vârf şi îndesat! “

[25 decembrie 1879]

Mihai Eminescu, Opere, Vol XII Publicistică, p.174 (3 iunie 1881) [„A INTRAT VULPEA 'N SAC..."]

„Stroussberg, Livadia, Basarabia, art. 7, răscumpărarea şi în fine Dunărea, iată un lanţ întreg de interese dincele mai vitale ale ţării cari se sacrificau numai pentru ca roşii să vie sau să rămână la putere. Ei nu se pot despărţi unii de alţii, căci nu sunt numai amici politici, ci complici, şi complicitatea lor la crime ordinare ca şi la crime de stat [î]i cimentează împreună pentru de-a pururea.”